Porsche 911 cu motor răcit cu aer: detalii surprinzătoare despre sistemul de răcire

Pasionații de Porsche știu probabil că generația 993 (1994-1998) a fost ultima dintre modelele 911 cu motor răcit cu aer. Totuși, potrivit jalopnik.com, ceea ce s-ar putea să surprindă este că modelele vintage 911 nu sunt exclusiv răcite cu aer; ele utilizează o combinație de răcire cu aer și ulei pentru a preveni supraîncălzirea motorului flat-6.

👉 Principiul funcționării și caracteristicile răcirii cu aer

Aceasta se deosebește semnificativ de motoarele răcite cu lichid, care depind de radiatoare, cămăși de răcire și pompe pentru a menține totul în funcțiune. Dacă ai aruncat o privire la partea din spate a unui 911 clasic, vei observa un ventilator uriaș care se află deasupra motorului. Barile cilindrilor și capetele motorului flat-6 sunt foarte asemănătoare cu cele ale motocicletelor, având nervuri pentru a crește suprafața de disipare a căldurii. Ventilatorul este responsabil cu introducerea unei cantități mari de aer rece în compartimentul motorului 911, unde acesta trece peste motorul flat-6 și componentele sale auxiliare, pentru a ieși apoi prin partea de jos a mașinii.

👉 Evoluția sistemelor auxiliare de răcire cu ulei

În interiorul compartimentului motor se află, de obicei, un răcitor de ulei montat pe motor, care, similar cu un schimbător de căldură pasiv, transferă uleiul de lubrifiere din motor și îl circulă înapoi prin căi dedicate de flux cald și rece. Totuși, nu toate modelele 911 cu răcire cu aer au un răcitor de ulei montat de fabrică. Porsche a eliminat acest echipament pentru modelele 964 (1989-1994) și 993. Aceste modele au totuși răcitoare de ulei, însă Porsche a decis să utilizeze răcitoare de ulei montate în față, cu ventilatoare, asemănătoare celor întâlnite în modelele G-series tardive (1987-1989).

Răcitoarele auxiliare de ulei (cele montate pe aripile din față) au fost introduse pentru prima dată în Porsche 911S din 1969. Însă, cea mai mare parte a mașinilor din perioada 1965-1973 nu aveau un răcitor de ulei în față. Acest lucru se datorează în principal faptului că erau inițial oferite ca un extra opțional. Porsche a decis, însă, să le facă echipament standard în anii următori, începând cu modelul 1978 SC. Spre deosebire de răcitoarele din prima generație, mașinile din 1973 până în 1983 aveau o versiune îmbunătățită, denumită răcitor în buclă, iar modelele Carrera din 1984 destinate pieței americane featured un design chiar mai bun, cu 28 de tuburi din alamă.

Între 1987 și 1989, modelele 911 au trecut de la răcirea pasivă la cea activă, asociind un răcitor de ulei din aluminiu, de tip radiator, cu un ventilator electric puternic. Motivul pare destul de evident: ventilatorul principal de răcire este dependent de turația motorului, fiind acționat de arborele cotit printr-un sistem cu curea V— justificând astfel adăugarea răcirii cu ulei. Dar, pe măsură ce generațiile de 911 au evoluat de-a lungul anilor, având mai multă putere, cerințele de răcire ale motorului au crescut considerabil. Astfel, Porsche a trebuit să găsească soluții practice pentru a menține motorul rece atunci când mașina este staționară. De aici și apariția răcitorului de ulei cu ventilatoare.

Motoarele răcite cu aer aveau, însă, probleme. Se încălzeau lent, ceea ce adesea ducea la o combustie ineficientă, făcând mai greu de trecut testele de emisii și forțând, în cele din urmă, Porsche să renunțe la această idee. De asemenea, Porsche a continuat să îmbunătățească performanțele modelului 911; designul răcit cu aer pur și simplu nu putea ține pasul. În ciuda simplității sale, Porsche a înțeles limitările acestui sistem. Apa este de 175 de ori mai eficientă în conducerea căldurii de la o suprafață metalică decât aerul, ceea ce explică în mare parte de ce răcirea cu aer este aproape inexistentă pe mașinile moderne, inclusiv pe Porsche.