Recenzie album Gorillaz: The Mountain - Pitchfork
Într-un nou album intitulat The Mountain, Damon Albarn și co-creatorul Gorillaz, Jamie Hewlett, își reînnoiesc angajamentele creative, explorând teme profunde de tristețe și spiritualitate. Conform pitchfork.com, albumul urmărește să aducă un omagiu părinților lor decedați, aducând împreună muzica indiană și colaborațiile anterioare ale trupei, oferind o experiență sonoră bogată și variată.
👉 Pierdere personală și dezvoltarea conceptului albumului
Ideea inițială a fost ca Albarn și Hewlett să își reînnoiască jurămintele creative printr-o serie de „odisee indiene clasice.” Însă, între cele două vizite în țară, situația s-a schimbat dramatic. În decurs de 10 zile, ambii bărbați și-au pierdut tatăl, iar cea de-a doua vizită a căpătat un aer solemn de pelerinaj. Albarn a înotat în Gange și a împrăștiat cenușa tatălui său în mitologia acestuia. În acest context, a dezvoltat un concept pentru The Mountain, continuarea albumului din 2023, Cracker Island. Pe lângă recrutarea unei suite de orchestră clasică indiană, Albarn a căutat în arhivele sale înregistrări nepublicate ale colaboratorilor decedați ai Gorillaz, înfăptuind o convocare a sufletelor.
Odată stabilite conceptele grandioase, cei doi „Peter Pan ai școlii de arte” au procedat așa cum te-ai aștepta. Hewlett a desenat un desen animat în care un Russel cu turban încântă o cobra cu un fluier, iar Albarn a început să ofere citate precum: „Anii mei de început au fost plini de muzică la sitar și tămâie.” Pentru Albarn, The Mountain reprezenta o meditație umilă asupra durerii, influențată de fascinația tatălui său artist pentru muzica și cultura indiană.
👉 Colaborări muzicale și tematice în album
Această expansiune voită este în mare parte o practică obișnuită pentru Albarn și Hewlett, care, prin conceperea acestei combinații de punk-uri multirasiale în 1998, au avansat o viziune a hibridității pop ce anticipa epoca actuală a superabundenței culturale. Depășind limitele lor ca britanici albi a fost întotdeauna parte din calcul. Totuși, indiferent de simplitatea codului său artistic, puțini megastaruri din era Britpop au făcut mai mult decât Albarn pentru a renunța la purismul rock învechit.
Un exemplu notabil este înregistrarea descoperită de la o sesiune din 2001, care se află în centrul albumului The Mountain: un freestyle al rapper-ului decedat Proof, care reflectă asupra realității sângeroase a crimei cu cinci ani înainte de moartea sa. Cântecul rezultat, „The Manifesto”, transformă un beat presetat de pe un organ portabil vechi într-un imn bhangra de șapte minute, cu versuri puternice de la rapperul argentinian Trueno, întrerupt de o interludă pentru reflecțiile mortale ale lui Proof. Emoția muzicii ca aceasta este mai puțin legată de meritele sale compoziționale și mai mult de audacitatea lui Albarn. Numai el ar fi putut concepe această sesiune muzicală morbidă și să ducă ideea până la capăt; doar el ar fi avut D12 în cameră pentru a începe.
„The Manifesto” este un cântec pop excelent, dar un testament strălucitor al a douăzeci de ani de hubris Gorillaz, cu amintirea auditivă a lui Proof ridicându-se din pământ, Albarn pregătit să o deschidă pe o pânză întinsă la maxim. Multe dintre celelalte piese de pe The Mountain se încadrează în tradiția durabilă a Gorillaz a albumului de petrecere apocaliptic, narat de voci de-o parte și alta a vălului. „Delirium” îl prezintă pe Mark E. Smith din The Fall ca un ringmaster diabolic care ne cheamă în lumea de apoi; „The Moon Cave” îi invită pe Black Thought și Asha Puthli la comuniune cu colaboratorii decedați ai trupei, Dave Jolicoeur (alias Trugoy the Dove de la De La Soul) și Bobby Womack; și „Damascus” prezintă un apel incendiar între un Yasiin Bey în extaz și maestrul dabke sirian, Omar Souleyman.
Cameo-uri ale lui Tony Allen și Dennis Hopper apar dincolo de mormânt, completând o gamă de invitați vii care includ Idles, Paul Simonon de la The Clash, și, împreună în sfârșit pe „Orange County,” cântăreața-poetă din Illinois, Kara Jackson, superproducătorul argentinian Bizarrap și sitarista Anoushka Shankar. În timp ce „Damascus,” „The Manifesto” și „The Happy Dictator” asistați de Sparks se joacă pe punctele forte ale colaboratorilor lor improbabili, bombastul pieselor precum „The Plastic Guru” și „The Shadowy Light” se înclină spre nebunie. Pe aceasta din urmă, regalitatea Bollywood-ului, Asha Bhosle, în vârstă de 92 de ani, cântă în hindi despre plecarea spre cealaltă parte, dar Albarn o acoperă cu erupții heraldice de psih-pop Disney.
Muzicieni precum Shankar și flautistul Ajay Prasanna apar pe parcursul albumului—acesta din urmă cântând ragas în „The Manifesto”—dar materialul îi reduce adesea la statutul de muzicieni de sesiune ornamentali. Se simte că dulciurile electropop ale lui Albarn și lamentările lui Auto-Tuned, ancorate în armonii profund vestice, ar fi putut împrumuta la fel de ușor decoruri din orice altă tradiție muzicală pe care Gorillaz a ales-o să o admire de această dată. Aceasta ar putea fi chiar natura acestui colos al pop-ului globalist: mereu adaptabil dorințelor creatorilor săi, neoprit în fața nimicului pentru a găsi colaboratorul perfect—chiar dacă, cum se dovedește, acel colaborator este deja mort.
Pe cât de mult Albarn se prezintă ca un Wizard of Oz întins care nu se poate opri din a se înclina de după cortină, el își asumă o mândrie infecțioasă în a lega o lume de alta. Albarn din The Mountain performează durerea ca pe o posibilitate epică: un apel de a îmbrățișa lumea, chiar și atunci când pare că singura din ea ești tu.